"Abia mai tin pleoapele sa nu-mi cada pe ochii rosii...e semn de oboseala sau e semnul pe care ti-l lasa adesea lucrurile marunte ce te aduc in stadiul epuizarii?Raman in urma pasilor, uneori si chiar tot timpul si nu ma insel cand spun asta.Imi place sa cred ca suntem meniti sa prelungim clipele de liniste pana la limita, acolo unde disperarea isi face aparitia, mandra ca te-a prins iar.Sunt acele momente in care te amagesti cu jumatati de masura si crezi ca ele nu se vor sfarsi vreodata.Vine, insa vremea cand trebuie sa dai o noua lupta cu tine si cu timpul ce parca nu-ti mai ajunge.Iti apleci privirea in fata lui, sa creada ca te-a invins si prin ploile de lacrimi te ridici...alta victorie se naste in sangele tau.Ea este singura speranta inselatoare ca maine va fi altfel si chiar va fi...o alta clipa de liniste, o noua lupta, dar alte arme.Experienta aceasta ar trebui sa ne invete sa nu ne aruncam inainte, mereu aceiasi.Cum sa faci asta cand noi suntem mereu aceiasi, toti la fel si niciunul altfel?Imi plec ochii in fata celui care va spune ca mai exista si altceva.Imi doresc sa mai existe si altii pe care nu am ajuns eu sa ii descopar, dar sa stiu ca sunt acolo.Ar fi trist si josnic pentru aceasta lume sa poata fi impartita in oameni si resturi.As renunta la toate clipele daca as sti ca ele au fost doar pentru satisfactia imediata, as renega orice fiinta lipsita de trairi, daca a trait doar clipa si nu s-a bucurat de efectul intarziat, as ucide pe cei ce nu stiu sa citeasca dincolo de aparente.Dar speranta ramane inca si...maine va fi altfel?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu